Într-una din zile, unul dintre nepoţi s-a întors la căsuţa în care adormea cândva legănat de poveştile bunicii şi de scârţâitul caierului. Şi ce se gândi el: “Cred a venit timpul să îmi ajut scumpa mea bunicuţă.”
A început să facă mici modificări prin odaia în care abia, abia intra lumina zilei. A schimbat uşile, a schimbat geamurile, până chiar şi soba cea veche a bunicii unde asculta trosnitul lemnelor seara.
Aşa azi, aşa mâine, şi încet – încet căsuţa bunicii se transformă, devenind un loc de care nepotul bunicii era foarte mândru.
“Ei bunicuţo, ce zici? Ce casuţă frumoasă ai acuma!”
“Da, dragul bunicii, dar mie îmi plăcea mai mult vechea fereastră şi vechea uşă.”
“Dar de ce bunico?” – întreabă nelamurit.
''Păi vezi… eu prin această fereastră am privit lumea toată viaţa mea, am văzut oameni care trec pe stradă, am văzut tinerii care se iubeau şi bătrânii care îşi asteptau pe pridvor nepoţii. Am văzut bucuria cu care un tată îşi îmbrăţişează copilul întors de departe, precum şi lacrimile de mamă când a plecat de acasă în găsirea unui rost în viaţă. Prin acea uşă am primit în viaţa mea singura mea iubire, şi tot prin acea uşa m-a şi părăsit. Iubitul bunicii, când vei învăţa că nu contează în viaţă ce dai omului ci mai ales cum dai celui care este lângă tine, vei putea să iubeşti aşa cum te iubesc şi eu.”
Tânărul, stătu liniştit, iar lacrimile începuseră să-i curgă şiroaie din ochi.
Ţine minte dragul meu, în lume sunt oameni atât de săraci încât nu au nimic altceva decât lacrimi.
